respir viscolul din trupul iernii
argumentele despre o piatră rotundă ascunsă-n triunghi
crinii de pe prund, cu petalele translucide de ceară.
respir suave vorbe și cumplite furtuni
pașii ușor umeziți, infinit adorați de stropii de ploaie
formele trigonometrice apropiate de propriile-mi mâini
vorbele Lui, printre altele, un lucru mărunt
pe care omul nu-l poate înțelege... bunăoară.
dovada că respir sunt aripile strânse în jurul corpului
fără zgomot, plăpând, albastrul cerului
zugrăvit într-un poem scris întro limbă amară
propria mea libertate de mici dimensiuni pe pamânt
începutul și sfârșitul acestei călătorii
prin pădurea inundată de ploi, seară de seară.

de unde să știu că pasărea și nu vântul
este cea din urmă povară.