cuvântul meu. diversele întâmplări
ca niște turbioane de fum. când și când
pământul cu inflorescențele sale.
plenitudinea clipei decupate din smalțul unei ore
revărsate pe drum. eu însumi, mult mai furios
decât aș fi putut bănui, dușmănind de moarte
fiecare neprihănită culoare, gelatinos deznodământ
sloi uriaș, vinețiu, plutind în aer
între două stări imateriale.
am locuit recent într-un oraș de un roșu profund.
locul comun unde se-aprindeau la întâmplare
molii de vânt cu aceeași desăvârșire continuă.
am urcat până aproape de primele stele
printre înaltele stânci, fără sens
parcă știam de bucata aceea de lume
zidită în lădițe de lemn de prun
și-n oale cu smalțul dus de demult.
o colonie de gene și de sori orbitori
tiviți către orizont tot mai mult...

am iubit-o pe Cecilia.
am iubit-o din prima clipă când am văzut-o.
am iubit-o ca un copil, până la alb
până la cuvântul meu indistinct, turbioane de fum
smalțul orei revărsate într-o frunză de prun
eu însumi mult mai incandescent
decât un ghem de lumină.
mult mai profund.