ce bine îți alunecă picioarele, dragul meu, în apa aceasta frumoasă
și dulce, care ne ține întrânsa ca o mamă, în care ne spălăm păcatele
în care ne săpunim șoldul, apoi toți fluturii de paie
care ne-au privit prea mult timp
ca pe o rufă moale, mirosind a noi amândoi, după ce ne iubeam
te iubesc și dus și întors, ca pe o cupă plină cu căpșune și apă
și
ne udăm spatele,
ne udăm gâtul și părul,
și hainele lumii le udăm
ca și cum m-aș lipi de spatele tău, odată cu stelele – încă mai clipocesc să se adune la tine pe umăr;
să îmbăiem acum nefericirea, nunta și nașii, chiar și taragotul mortului
să îl plângem
dacă moare prea repede;
și-apoi
să dezvelim
copilul nostru de la mine din pântec. care nu s-ar fi născut niciodată.
decât din, din, din, din tine
și toate celelalte păcate pe care încă nu le-am făcut;
ți-am zis,
culege-mi diamante, să le zdrobesc cu călcâiul
culeg-mi, dragule, diamantele
culege-le repede
ca pe niște vorbe de dulce culege-le
nu voiam, de fapt, să pleci atât de departe, și să găsești izma aceea străină
apoi călcâiul ce arde
pe la alta, cu cercei prea oliv;
cu diamantul diavolului m-am uscat și m-am primenit,
de la atât de multă și de rece distanță
de adunat fluierele picioarelor alături
mai
ții minte cum ne atingeam pe picioare? ce zdrobite îmi erau
gleznele? și fluierele picioarelor?
un fel de cruce mi se mutase pe spate,
ce bine că îți alunecă picioarele, dragul meu, în apa aceasta frumoasă
și dulce, care ne ține întrânsa ca o mamă, în care ne spălăm păcatele,
tu, cu diamantele tale!
spune-mi,
ce îți mai fac opaițurile? dar voalurile de pe icoane, ce îți mai fac?
știi
haina de pe mine
s-a udat
și diavolul a plecat undeva foarte departe,
pesemne că sunt iubită prea mult
și iubesc
dacă ar exista pe undeva o planetă din diamant, un univers de diamant, o cometă de diamant
un diavol și o fată de diamant, cu o nuntă de diamant și un cal de diamant
pe care să îl călugărească un prea-blând păstor de diamant, într-o lege de diamant,
dacă poemul acesta de plumb ar fi ca un diamant, dacă picioarele tale ar mirosi
a diamant, și pântecul meu la fel, și gâtul, și părul, și hainele lumii, și icoanele,
trecutul, poemul acesta nescris, cu toate cuvintele din el,
și mai ales fluierele picioarelor noastre, dacă ar fi din diamant și din lumină,
atunci ce ar fi?
să ne naștem într-un diamant, dragul meu, unde nimeni n-o să știe de ce ne-am născut...
planeta este de pământ și de metal, universul e de diamant, stelele și cometele de diamant
doar dragostea mea, amărâtă, le traversează, cu frică... ea e însăși

o piatră de frică

până marți

și o să vreau
și o să pot
și o să sper
mult

- ca și cum aș ieși afară din pământ ca să intru-n biserică.