Ancora-mi tresare în patul său de alge
Din rădăcin-o smulge mâna lui Cain,
Paianjeni ce-și înalță pânze pe catarge,
Din tine mă alungă, ca pe un vers străin.

Stă cârma cu ochii-nchiși sub pleoape,
Uscate ca deșertul în frica udă leoarcă,
Se leagănă o crucea pe-a umerilor ape
Plutind la întâmplare, indiferentă parcă.

Și alungat de-acasă fără să știu de cine,
Am devenit, ca dacii, o mare de cojoace;
Iubesc, și uneori, scriu versuri pentru tine,
Pe colile din piei, de parcă-aș fi în pace.

Barbarii nu fac temple iertărilor viclene,
Cu moartea râd și ei pe altarele de suliți,
Țin zeii în opinci cu cerul pe sprâncene
Nu lenevesc ca alții pe undeva ciopliți.

În mână ține spada și venerează plugul,
Nu vezi un fiu bogat c-un tata cerșetor,
Și iarna o sfințesc, îmbrățișându-i fulgul
Fac oameni de zăpadă din apa de izvor.

De răzvrătiți ce sunt în viața lor orfană,
Au ridicat pe stânci o mare de câmpii,
Nu au decat un vis și-o singura icoană
E capul unui lup și-un leagăn de copii.