Opriți-vă la groapa adîncă și albastră
Unde înoată sufletul tulbur de Femeie,
Căci are nevoie să-i fie privite aripile
Cînd își ia zborul mult așteptat.

Toți cei care ați săpat aici, odată,
Cu priviri umede sau slovele nectarului Amor,
Ce vă făceau vocile mai slabe,
Curgînd și sub urechile Zeilor...
Opriți-vă la groapa adîncă și albastră.

Coroane cu tumult de petale gri or să vă stea pe frunte,
Ce nu rănesc, foșnind în taină,
Rămîne-vor tăcute, dătătoare de fărîme-simțuri,
Ale ceasului acum mort și greu.

Opriți-vă desculți, cuminți și ascultați
Poemul tragic necîntat de nimeni,
Murmurul sihastru, încovoiat de doruri,
Cu pleoape galbene ca rătăcirea
Și gura strîmbă de la viciu.

V-ați oglindi în apa suptă de groapa
Adîncă și albastră; cunoaște numai susur,
Și tremură și strigă cînd vă pictați în valurile ei
Strigă acea femeie cu podoabă retezată și buzele-i rînjind:
Depărtați-vă de lacrimile centenare, ce-au cobit amarul
Și iubirile terestre, care pîndesc doar sufletele moi
Le știrbesc cu nerușinare, ca pielea de pe animale
Și-uite-așa rămîn să zboare în gropile adînci și albastre,
Cunoscînd putrezirea - pofta uriașului delir al unei minți carnale...
Cunoscînd alintul însingurării ce miroase a zori de noapte?
Dar mai uitați-vă în groapa adîncă și albastră,
Unde sorii nu se oglindesc, și sub mantia de apă
Unde sarea gri plutește-n cuiburi,
Veghează armatele vegetației de viermi
Ce veșnic contenesc amintiri ne-nsemnate.
Așa veți ajunge și voi, o neghină în cerul de platină
Stînd la mila unei furtuni de praf de stele
Cîntărind iubirea din unduirile lor, jinduind
Lasînd lacrimile voastre să inunde alt tărîm
Menit de-apururi gropii adînci și albastre.