era o iarbă
albastră era și acoperișurile îi semănau când păsările
își luau avânt și săreau spre niciunde

era o iarbă ciudată din cuvinte sfărâmate
peste garduri totul părea frumos
ideatic
ba chiar superlativului i se năzărea să înflorească

priveam totul odată cu pisica neagră din centrul universului
ea ridica uneori laba stângă o ducea spre mustățile
impecabil desenate de Dumnezeul lor apoi
lăsa lancea răbdării ca pe o coasă țăranul pe câmp

nu ridica mormane de iarbă peste iarnă
se acoperea simplu cu literele unui poem nescris
mă privea și aștepta să-l nasc

era atâta liniște încât auzeam mieunatul ei
înainte ca sunetul să-mi taie timpanele cu vitejia lui

îmi plăcea iarba aceea și îmi plăceau păsările care
îmi adunau gândurile lăsate odată cu firimiturile de metafore
pe pervazul unei ferestre din pământul iluziilor
apoi le răsfirau prin toată lumea

mă păcăleau că e primăvară în fiecare anotimp

iarna mă lăsau în pace să număr ramurile golite de frunze
ale copacilor care acum cântă mai grav
dezgoliți aproape liberi dacă nu ar avea rădăcinile

să fie libertatea o dezrădăcinare de anotimp
să fie oare o formă de moarte? de fericire a morții?

habar nu am
și probabil că orgoliul meu vrea să cunoască totul
pentru a sări
ultima treaptă a unei cunoașteri aproximative

îmi place iarba aceea cu gust amărui
mai mereu verde apoi galben cosit și punctele
care ies la final de vers zi de zi
seamănă cu o turmă de oi
noaptea
toate literele stau la taifas
pe câmpul acela cosit de nevoi

Anne Marie Bejliu, 30 octombrie 2017