Îmi car în liniște trecutul,
ca un melc casa,
pentru că „a avea” urmează lui „a fi”,
între parantezele timpului,
din textul care mi-a fost scris
să-l tălmăcesc aici.
Tu îmi dai câteva replici
în spatele cortinei,
șoapte intime,
apoi ieșim la plimbare
pe bulevardele vieții,
să primim mirarea unor priviri,
uneori admirația și aplauze,
chiar și comentarii nechemate
de la absurdul lui “a fi” ca alții.
Am înțeles că „a avea”
se zgârcește cu darurile,
dar cade la pace cu „a fi”,
când interpretăm roluri
de fericiți sau nefericiți
în scenariul Lui, semnat indescifrabil.