Zac încă pe drumul meu de-ntoarcere acasă,
Mă zbat ca într-o mlaștină întinsă-a unui vis,
Iau ramura de lemn crescută dintr-o coasă
Și-n palmă îți ghicesc, ce nimeni nu ți-a zis.

La o fereastră dragă e mama ce-ți veghează
De sus, din pomul iernii, aprinsă într-o stea,
În catedrala minții tristețea-nghenunchează
Când intră sărbătoarea ce ea ne-o povestea.

Vioară ta ți-o simt cum tremură de frica
Notelor din suflet ce-așteaptă în picioare,
Sub steaua mamei tale ce-o sprijină bunica,
Începi să-i cânți iubirea ce lângă voi o are.

Și melodia-n lacrimi din iarnă se coboară
Cu fulgii dulci pe vara iubitei amintiri
Și ochii ei aprinși frumoși din cale-afară
Duios veghează pacea întregii moșteniri.

În palmă ți-am ghicit ce nimeni nu ți-a zis,
Cu ramura de lemn crescută dintr-o coasă,
Noi suntem amândoi doar mlaștină e-n vis
Zăcând pe-același drum de-ntoarcere acasă.