Erai foarte albastru, privirea, până și tălpile îți miroseau a văzduh,
iar zăpada ne unge cu alb
pare-mi-se de zăpadă erai
și îți făceai jocul cu două portocale, una era
prea mică să o apuci, ori
prea mare
îmi pare
că aveai mânuțele bucălate, grăsuțe, și niște degețele
cât codița de la o caisă
de ce ești albastru, în lacrimă, micul meu? de la ger?
Mi te-a născut Maica ta în frig, într-o iesle? Era ger
și înăuntru nu lumina nicio lămpiță? De ce râzi, așa
râd doar stelele, când abia s-au născut.
În cer
Acolo sunt portocale multe, și ești mai mare
dar, când vine Crăciunul,
te scobori lângă brazi, și râzi, găsind fructa oazelor
să te bucure tare;
Să-mi aduci și mie un bebeluș
roșu în obraz, ca să îl învelesc în brațe, odată
Nu îmi mai pari atât de albastru, la piele, pesemne groaza
de întuneric să fie de vină, întunericul acela
unde doar Tu luminai...
era frig...
Acum ești zăpadă, privirea ta dulce lucește a nea,
și un ren îți mânâncă din mână;
și astăzi
ești fericit, ca un prinț,
și pielea ta lucește a lăcrămioară, când ni
te naști, de Crăciun. Da, era frig,
peste Bethleem se așternuse o păturică
cam aspră și rece, ca o mână de paie care nu-s îndeajuns...
Dar steaua
și mama
te înveleau, dulce, cu lumina lor albă
lângă sân
Pare-mi-se a pâine creșteau cerurile
și a cruce să mai fi crescut
încă de-atunci
O cruce imensă, din lemne albastre,
înghețate, de trandafir și din lemnul lui
Să nu luăm numele Domnului în deșert
ploaia spală absolut totul,
iar zăpada ne unge pe frunte cu alb.