când tu ți-ai adjudecat munții
toate devenirile
eu mă complac îngropată
în culoarea asta cu darul de a
mă face invizibilă
muțenia cu brio a unui timp beat
neavând curajul momentului
nici tupeul marilor vegetații
țiitoare a pământului
a miliardelor de lighioane săpându-și
întuneric după întuneric sardonic
la adresa lor înseși alimentându-și neputințele
bunăoară în burta nopții acesteia
la drept vorbind nesfârșindu-se... nesfârșindu-se...
și nu am chipul meu
nici cuvintele mele
nici măcar rochia galbenă...
ultima dată mi-a spus de mine
o apă
una singură
rătăcindu-și voit destinul
hohotit înecându-se printre gândurile proprii
mă complac în culoarea aceasta
în toată deschiderea întunecată a ochilor
fără grabă la o parte dându-se
lăsând să pătrundă
Lumina...