În brațe am doar vânt în astă seară
și nu e plăsmuire sau fecioară,
în întuneric să îmi dăruiască,
speranța cerului de tot, albastră.
*
Un vers mai vechi, m-a șters din propria soartă,
un munte alb de frig vrea să despartă,
osul din os, nefrânt nicicând în mine
prea multul dor zădărnicind suspine.
*
O stea discret clipind le vede toate,
iar pe cântarul pregătit de fapte
aripi ce astăzi mătură asfaltul,
vor fi iertate c-au uitat înaltul.