Într-un colț din viața mamei, la o masă de nuiele,
Nopțile-i vorbesc de mine și-uneori o îngrozesc,
Sunt așa de nemiloase că aș vrea să mușc din ele
Până-i cere ei iertare, când nu pot s-o liniștesc.

Să o aștern pe coala albă a zapezii iernii mele,
S-o îmbrac într-o poveste unde eu dacă voi fi
Un castel am să îi scriu cu păduri pe dușumele
Și un munte prins în ramă, unde ea mă v-a găsi.

Scriu un leagăn lângă ea aseamănator cu-al meu,
Mâinile parcă le văd cum își schimbă-nfatisarea,
Prefăcându-se în înger cu priviri de Dumnezeu
Și o frică, ce mă doare, când îi simt îmbrățișarea.

Te păstrez aici măicuță și de temă că te-oi pierde,
Am să-ți scriu o zână bună cu întreaga ei poveste,
Să ai grijă ca de mine, căci pe muntele meu verde
Tot mă mângâie zăpada și mă tem că mă topește.