Am lăsat-o împietrită frământând pâinea-n copaie.
Și flămând ca niciodată am plecat de tot de-acasă,
Lăsând toată teama noastră, ca icoana în odaie,
Să se scurgă pe-a ei frunte și pe locul meu la masă.

De-atuncea car în spate Muntele de cocă crudă,
Parcă este pâinea mamei în instinctul meu de fiară,
Ea mă strigă-n vis pe nume, ca pădurea să n-audă
Și să nu mă simtă lupii și să nu mă piardă iară.

De-aș topi tot albul lumii pe-o coală de-apă caldă
Aș salva atâtea lacrimi scurse pe obraji de mamă
Dacă ne-am iubi și-am face doar din ele o poezie,
Nu ar mai muri cuvinte și nici stele ce blesteamă.

Dar acum înalț ecouri și le-nvăț ce simt când zbor
Și dacă-mi greșește unul și-napoi nu se întoarce,
Am s-o rog pe mama mea de în poal-am să-i cobor
Să mă-nvețe cum se iartă să-i țin muntele în pace.