S-a-ntâmplat în altă viață să sting focul unei stele
Ce cădea fi'nd invocată într-o traistă din răchită
Atârnată la fereastra unui prinț de neamuri grele,
Ce voia să-i poarte cerul și s-o țină sub copită.

Dar rămasă-n întuneric și-a pierdut ultima cale,
Steaua pulbere de groază și s-a agățat de mâna
Ce mă ocrotea de gânduri și de sfetnicele sale
Și o țin aici ca soba unde timpu-mi coace hrana.

Am fugit de ierni eterne și de haitele de gheață,
Fără să ne-atingă mâna dorului de Dumnezeu,
Numai eu cu ea și frica și ce ne-a ținut în viață,
Flacăra mândriei sale ce făcea din mine-un zeu.

Și am înălțat un munte să stea steaua cât mai sus,
Unde pot veni copacii ținând lupii sus pe crengi,
Doar să-și pună o dorință, amintindu-mi de Isus,
Să-și asculte-apoi pământul cu urechile lor blegi.

Și cu ea seară de seară, îi dau foc să ne-ncălzim,
Din instinctul primitiv izvorăsc fântâni de lavă,
Le sorbim ca pe răvașe numai să ne îmblânzim,
Luna-n pumni ține obrajii ca regina peste pleavă.