Mai înainte de a fi,
Tu erai în cântecul suav al privighetorilor
Ascultate cu ochi visători de o fată frumoasă...
Erai în ondulările câmpului cu flori înrourate;
Erai în doina-dor a frunzelor crude din codru
Fremătând peste tremurul izvoarelor...
Erai în lumina de aur a lunii,
În razele rotitoare ale soarelui din amurg
Și-n strălucirile franjurilor din norii de foc
Amețiți de seninul cerului vibrând de albastru;
Erai între infinitul din trecut și infinitul din viitor...

Mai înainte de a fi,
Cred că te-am zărit ascuns
În lacrima fetei cu ochi visători
Și ți-am auzit inima
Semănând cu aceea a puilor de căprioară
Ori cu inimile unei perechi pierdute prin codru
Amândouă topite într-un vârtej de foc...
Atunci ți-am auzit și gunguritul în avans,
Ca un ecou al râsului fericit adus de ecoul pădurii,
Odată cu șoaptele calde, dar nedeslușite ale unui Făt Frumos...

Iar acum vreau să știu: cum de ai ajuns tu la noi, pruncușorule mic?
Cum ai venit tu aici, minune a universului
Și minune a minunilor?
Copil gingaș, miracol de lumină!
Ai alunecat oare de sus, pe raze subțiri de stele sau de lună?
Pe fulgi scânteietori de nea?
Sau, poate, explozia unei neștiute galaxii
Te-a smuls din trilul vrăjit al privighetorilor
Și din lacrimile vesele ale unei fericite codane,
Răsădindu-te miraculos, adânc și cuceritor,
În sufletele noastre dornice de puritate,
Reînnoindu-le,
Uimindu-le
Și biruindu-le...


Scăieni, 27 noiembrie 1978