Mi-a apărut în față-o cale și un curaj să o străbat,
Nici bălți de jale nu erau și nici umbre de piatră,
Ea mă trăgea ca versu-adânc pe chipul ei curbat,
Păream așa uimit și țânc, călcând zăpada-albastră.

Așa ca un nebun strigând ce vrea s-ajungă-acasă,
Pe calea ce-o trecea în gând spre poarta ruginită,
Ce se deschide cu un brânci și mă așez la masă,
Unde m-așteaptă dând porunci o minte istovită.

Mănânc din farfurii de lut și-n cana mea ciobită
Îmi beau din dulcele pământ parfumul de caisă
Și, Doamne, fă să nu-i trezesc lumina ghemuită
Ce-n gândul meu copilăresc a adormit aprinsă.

Coboară sângele pe cale ținând căciula-n mână
Și dacii ce îi dau târcoale îmi tremură pe oase,
Să îl plătească ei pe El că-mi stă lângă bătrână
Cănd iese primul ghiocel din frunzele rămase.