Dau o viață și o zi, numai pentru-o altă clipă
Și dacă o calc și crapă îmbracă-mă moarte-n mire,
Undeva prin cimitire să-mi tai ultima aripă,
Numai să nu faci risipă de o altă mântuire.

Sparge și pana de sticlă că e cârmă între gânduri,
Eu îi sunt barcă de scânduri înmuiată în cerneală
Pe băncuță, ca la școală, punând visele în rânduri
Și să nu se-nalțe-n cârduri versurile după coală.

Poate-așa, mai înțelept, voi iubi întregul munte,
Din pădure de cuvinte să-mi brodez o altă casă,
Să chem stâncile la masă recitandu-le din minte,
Tot belșugul cel fierbinte în cojoc de piele-ntoarsă.

Calc pe rogojina-albită într-o altă zi a noastră,
Pașii se grăbesc și lătră peste palida-i ninsoare,
Că-s infometați de soare și de calea lor întoarsă,
Când eram pana albastră cu cerneala răbdătoare.

S-au strâns zilele și lupii să-mi păzească rădăcina,
Când îmi necăjesc lumina versurile-n toiul nopții,
Neclintite-n fața porții căci îmi tulbură fântâna,
Unde-mi odihnește Luna lângă vii ei și morții.

Mă uimește ghiocelul ce în vers sfidează iarna,
El și-a construit caverna dintr-o mie de busole
Și sub albele-i cupole stă zidit de parcă-i Ana,
Numai să ii simt dojana și iubirea lui Manole.