scriu cu un creion al cărui vârf
suprapune iubirea - mijloc de-a supraviețui
în condițiile date,

mi se pare firesc să fug
de momentul când trebuie să arunc cenușa cuiva,
iar cenușa nu se duce la locul ei,

n-am încredere în cei care-și îngroapă morții
deasupra.

de câte ori vreau
să mă îndrăgostesc, întreb al cui e pământul acesta,
până târziu minutarul din turn
mă-ndeamnă să beau,
încep o carte,

câteva fire persistă între lacrimi și scrisul frumos,
lipit cu voluptate de-o hârtie rătăcită la minte,
după cum îmi șoptesc muzele,
e posibil să mor

în lipsa oricui ar putea
opri întinderea albă de jur împrejur - sunet
metalic -
vara dispare încet cu splendoare,
trag din țigară ca din
sufletul tău
pare că înțelege mai bine,

niciodată nu suntem prea departe de cei pe care-i urâm.