Jos pe insula uitată de îmbrățișări și șoapte,
Unde mă credeam etern, nicovală și ciocan,
Tu lumină înfășată doar în palmele-alintate,
Eu eram aceeași formă, tu o lavă de vulcan.

Câteodată erai stâncă sau o floare de coral,
Eu mereu gură sărată îți ceream să mă săruți,
Când în glumă îmi puneai epoleți de general
Îți lăsai sânii de miere de-a mea gură străbătuți.

Poate într-o altă viață îmbrăcat cu-același lut,
Am să născocesc o mare cu o insulă pe frunte,
Într-o noapte plictisită să te naști de la-nceput
Să-ți fiu mire la botez, tu pădurea unui munte.

În aceeași nebunie, se va scurge multă gheață,
Cât e iarnă încă-n mine și cât încă mai exiști,
Întind muntele cu palma și ridic o verde piață,
Dintr-o mie de izvoare și copaci cu ochii triști.

Pulbere de noapte bună voi așterne peste rana
Vlăguită de un zbor, când ți-e foamea potolită
Și-n timida dimineață îmi iau oasele și haina,
Să devin un lup de munte, tu pădurea-ntinerită.

Marele-Arhitect dezgroapă de sub lacrimile lumii,
Toate paginile mele ce-au fost scrise la poruncă,
Eu mă las târât de valuri că-s un pic și fiul humii,
Numai să-ți devină marea cu o clipă mai adâncă.