Pentru că stelele știu să citească în mine
Trag draperia să nu vadă
Cum mă irosesc gândurile.
Vărs câteva picături de suflet într-un vers
Să-l scap de pierzanie,
Mă agăț de fumul țigării și urc
Până mă lovesc de tavanul prezentului,
Apoi ies agale pe ușa singurătății
Să mă întâlnesc cu trecutul
Leșinat de oboseala lui plictisită.
Sentimentele mi-au adormit
După ce au cotrobăit curioase
Prin arhiva cu dorințe apocrife.
De atâta liniște mă suspectez
Că sunt într-un cavou abandonat
De orice amintire care a trăit aevea,
Iar eu stau ca o lumânare stinsă
Lângă fotografia mea cenușie.
Recviemul nopții mă lasă să sper
Că nu mă voi întreba de ce
Mai există și mâine, și poimâine...