Îmi retrăiesc trecutul cu-ndreptățită milă:
Iluzii, vai! Iluzii-au fost plăceri, visare...
Ciudat! Prin foc trecusem, prin duș de deșteptare,
Și zborul mi se frânse-ntr-o mlaștine umilă.

În gând, în ochi, în suflet aveam o tristă stare.
Tumultul, îngrădirea mi-au smuls și ele-o filă,
Slăbind puterea razei din steaua-mi versatilă,
Dar mi-am învins coșmare ce mă pândeau din zare.

Astfel, pierit-a spaima căderii din 'nălțime,
Căscată-adânc sub viață, spre-un hău cu flăcări crunte.
Și-mi simt smulsele-mi aripi că-mi cresc din nou răsfrânte,
Iar setea de plutire revine dulce-n mine!

De-aceea mi-alung spaima de-orice neant teribil.
Dârz, am ieșit din cețuri și-acum văd curcubeie
Plutind deasupră-mi falnic, cu-aurore ce scânteie
Precum niște speranțe venind din imposibil.

Așa apusul vieții un răsărit devine,
Transfigurând tristețea în nunți proslăvitoare
Și-atunci, în miez de noapte, vin raze orbitoare
Care ne-cheie lupta așa cum se cuvine!...