Într-o întindere de ierburi
pe poteci cu dorurile inimii de foc
alergi spre pădurile de smarald
unde păsările își caută cu veselie norocul,
cântecul lor înghițind cu totul tăcerea,

din arbori verdele se vărsa-n lumină.

Tu plutești prin gânduri la zmei
pe când nu se zărește niciun prinț
și magic salcâmii și teii se îmbrătișează
în cuvintele pe care le nasc.

Visând la sfârșitul singurătății,
împreună să-i măcinăm calcarul
și să respirăm verdele poeziei,

în fiecare dimineață de purpură.

Se ridică aburii pământului,
norii își lasă ploaia la timpul dorit
cum iubirea îți cade pe ochi cu foame
încât te ucide așteptarea, iubind,

Limba te seacă-n cuvinte nespuse
și absoarbe lumina din ele.