Am crescut o primăvară toată iarna minții mele,
I-am dat nopțile pierdute și un munte de-ndoială
Și-nălțată-n mii de versuri ce-i sărută palmele,
Am creat o Dumnezeie, fiica petei de cerneală.

Parc-aș fi într-o pădure ce-i acolo pentru mine,
Taină scrisă-n rădăcină încleștată în pământ,
Ca o rană îngropată într-un negru miez de pâine,
Lupii-nfometati să scurme unde bănuiesc că sunt.

Dacă inviază Marea ce sub munte-i îngropată ,
Iară insulă mi-aș face cu-o pădure de burlane
Să-mi strâng lacrimile ploii într-o cană colorată,
Pentru lupii însetați din Columnele traiane.

Și când vei deschide ochii cerului de dimineață,
Să cobori în lumea mea ca o dulce Dumnezeie
Și-ntr-o clipă de neștire ce durează cât o viață,
Să sorb lacrima născută dintr-un geamăt de femeie.

Mi-apun lupii mei pe labe ca o haită de pisoi,
Împărțind singura viață într-un vis în care-mi ești,
Mă-ntind la piciorul crucii ridicată lângă noi
Și ne ghemuim în mintea unei tinere povești.