Poate că așa a început totul
îți înmoi degetele în culoarea roșu
așa s-a făcut
iar pasărea învață să zboare chiar și cu sânge șiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar și pe picioarele tale care merg în neștire ca să caute
mănăstiri curate
și
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă și galbenă de s-au prăbușit toate
cu pumnalul pe o bordură ca și cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai știe
pe unde a trecut prin ce leagăne și-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărțit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrănește naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniștită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini și de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îți scriu despre bărbat și femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare și bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ținându-i sânul cu mâinile crămpoțindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre și nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că și el este pasăre și are un ochi în spatele capului și cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care așteaptă în spatele furiei care privește de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărți bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ținându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârșitului
bărbatul
femeia
ținându-și sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.