Croiesc ademeniri de rouă
Când Universul se deschide
E ruptă amintirea-n două
Și viața în abis se-ntinde.
Creare de iluzii fără noimă
Și amalgam necontenit
Trăiri aievea fără formă
Și drum în arca cu granit.
Se tot repetă aventura
Ea viața e balsam prea aspru
Stopată fie tevatura
Și dulcele ce-i tot mai acru.
Unicitate fără de cuprins
Și frica de emancipare
Mai bine mort decât învins
Mai bine plânge ultima strigare.
Se tot alungă în infern
Omătul ce în ger vuiește
Ea viața-i plină de mister
Pentru cel ce nu mai contenește,
Să tot repete apăsat
Căci albul e mai alb ca negrul
Să uite-n gândul fremătat
Absurdul, rămânând integru.