cândva, în insomniile mele visam că rostogolesc cerul
iar stelele îmi luminau noaptea mirosind a îngeri.
acum, în insomniile mele nu mai visez nimic
ci mă rostogolesc din gând în alt gând până dispar stelele
abia apoi reușesc să ațipesc într-un albastru marin
și să simt cum radiez lumina în cercuri

demult nu mai știu cum e să mă trezesc cu cineva in gând
e o oarecare rutină în abordările cu care-mi
întâmpin diminețile
mereu de la o stare apatică la una frenetică
după o porție dublă de visare în van

încă o noapte mă va găsi treaz și gol
cu gânduri și gesturi ritualice ce trădează o așteptare
pe jumătate ațipită, pe jumătate risipită
în culorile contradictorii ale zilei de mâine
frisonant de calde.