Spectacol defazat al spațiului fără univers
și al infernului fără spațiu,
după potopul de întuneric,
când veșnicia a fost fărâmițată
de energia undelor încăierate.
Nenorocirile rămase fără stăpâni
bocesc iertare anonimatului.
Blesteme și rugăciuni invalide
înnegresc curcubeul prăbușit în ele.
Animația apocalipsei fără spectatori.
Cine să mai plângă,
dacă nici îngerii nu mai au aripi
mutilați pe nervurile minutelor
rămase fără sens,
în haosul recreat inocent, fără
ortografie, în eterul gras de sulfuri.
Tabla e ștearsă și așteaptă.
Stânjenit, cu spatele la clienții răului
pe care i-a închipuit,
gândește noi coordonate lirice.
A câta oara?
Pe mine de ce nu mă întreabă
profesorul de creații și apocalipse?