rugăciunea era un cuțit de bucătărie
despicând legumele divinității,
apa ochilor Dumnezeuleui era blândă
în sarea poemului în care te-ai născut,
femeie a mea și a vântului
ce suflă în ciorba decupată din lacrimi

rămâneau câteva eternități de cuvinte
nerăsturnate-n tăcerea hârtiei,
albul umbla în pielea goală pe acolo
iar tu erai verde la trai
și viața urla a lumină în tine

uneori e flacără pe cale
înveșmântând pașii în destinații incendiate,
pe unde veghează lumina proprie a zborului
și noaptea aripilor nu există

adesea demonii distanței de tine sclipesc
pe cerul colosalei absențe
turnându-mi focul de doruri în piept,
lichefiat până la suferință slăvesc
urma umbrei tale-n perete,
icoană

apoi călătoresc legitim în mine
cu actele de identitate ale Singurătății ok,
vizibile din orice imponderabilitate ai privi

așa că nu-mi trimite răvaș la venire,
vreau întâi să-mi izbesc tâmpla mirării
de sufixul nescris
al acestui propriu izvod fără scofală