Mă culc epuizat cu tine-n gând
Și mă trezesc cu gânduri proaspete la tine,
Te prețuiesc ca pe-o icoană dând
Lumină vieții și trăiri de bine.
Nu-mi mai vorbi, nu mai zâmbi frumos,
Mârșav aș absorbi a bucuriei sevă,
Cafeaua sufletului meu ai fost,
Trăiește-ți viața, lasă-mă în beznă!

Strivesc mărunte boabe de cafea în dinți,
Parfumul lor amar surprinde,
Scrâșnesc, sfărâm, îmi ies din minți
În ochi am lacrimi sau scântei? depinde
Căci lacrimile spală tot, și din scântei dau foc la loc!
Îmi fac lumină singur și te trag,
Te torn în ceașca mea
Te sorb cu drag.
Te savurez, simt patru nuanțe.
Corpul de carne chicotindă,
Gustul de piele moale,
Arsura de privire iscodindă
Și aroma de crude petale.

Doar uneori visez
Zaț inutil, folosit, ud și sărat.
Să fie oare reflectat erez?