Ai creat mări și oceane cu țărmuri de lacrimi dulci,
Tot imensul însetat veșnic l-ascundeai în mine,
Că-s a Ta mărturisire, pus la colț pe coji de nuci,
Înrudindu-mă cu lupii blânzi ca miezul alb de pâine.

Sunt un fiu din fii de Om, din eroarea Ta iviți,
Sau dintr-un profund capriciu, teama de însingurare,
Vina nu o poartă Newton! Soarele ieșit din minți
A decis să-i lase mărul și păcatul la picioare.

Când s-a-mbujorat trădarea îmbrăcată ca mireasa,
I l-ai hărăzit pe Pușkin promițându-i nemurire,
Iuda-i firul de mătase... căci n-a protejat cămașa
Poeziei de iubire ,,Moartea ultimului Mire"!

După ce M-a străbătut de la cap pân' la picioare
S-a lăsat încet, ca seara, până-n sufletul din mine,
Ne-am privit o viață-ntreagă, palizi la înfățișare,
Cu aceiași ochi de lup, blânzi ca miezul alb de pâine.

Și-a-nceput să îmi descrie țărmurile-nlăcrimate,
Unde marea-i vârf de munte cu același dulce chip,
Ce-i iubită-ntr-un poem de privirile-nstelate
Scris de Dumnezeul Lup pe obrazul de nisip.