Întotdeauna un cer oțelit
Peste oameni grăbiți
Mă face să revin
La fetița cuminte
Care doar privea pe geam
Copiii, bunicii, animalele din lanț.
Miroase atât de frumos a ploaie
Totul e liniște,
Rămân de făcut doar pașii spre casă.
În șanțuri se scurg flori de tristețe
Pământul absoarbe divinul și răul, deopotrivă,
Drumul cel bun e pe șoseaua liberă
Pace și calm transmit copacii,
Frecvența satului se dizolvă cumva în eter,
În alte timpuri se strângea în butoaie apa de ploaie,
Era plină de praf și de binecuvântare,
Acum se împrăștie peste tot și, în toată risipa asta
Drumul se pierde până la casa ultimului țăran.
Sub un pridvor, bătrânul are în colțul ochiului
Ultima lacrimă a generației lui.
Sunt niște tablouri pe lângă care fugim,
Am ieșit din pânza aceea și observăm că pielea ni se schimbă, gândurile, credința,
Ne agățăm de câte un copac din tablou, o căsuță de lemn, o piatră,
Dar nu ne rămâne decât să privim cum ploile ne alungă spre viețile noastre,
Devenim observatori discreți, poate nostalgici,
Originile se amestecă într-o expoziție de tablouri,
Plecăm de acolo bulversați ca dintr-o maternitate,
Ne grăbim pașii spre case,
Suntem toți oamenii ăia care aleargă,
Peste noi, un cer oțelit.