Frumusețea mea a obosit
De-atâtea strigăte ce-ndură, de lumea asta suferindă
Aș vrea să pot să duc povara lumii
Dar nu pot…
Mă împiedic în gropile neasfaltate, cu smoală neagră-cenușie
Pe ulițe nu se mai aud râsete de copii sărind coarda,
Îndrăgostiții nu se mai țin de mână
Tu când îmi vorbești stai cu ochii rătăciți,
Aș vrea să îmi scobesc sufletul din mine
Să-l servesc zeilor drept mântuire
Dar nu pot…
Simt o langoare în oase,
Aș vrea să mă-ntind pe pământul umed și rece
Simt că mă cheamă încet
Dar nu acum!
O voce îmi spune, șoaptă ce abia se aude
Îmi ridic ochii și parcă e o sclipire subtilă pe cer
Stând în întuneric de-atâta timp nu pot să văd lumina
O simt doar cum îmi încălzește încet fiecare atom
Și bucuria de copil mi se strecoară prin sângele albastru
Suntem făcuți din lumină!
Cerul se-nchide brusc și nori grei se lasă ca o cortină
Aș vrea să zâmbesc o ultima dată
Dar nu pot…
Suferința mă alintă ca un prieten bun
Mă face să iubesc întunericul și mai mult
Respirația întreruptă devine o simfonie nescrisă,
Încerc să-mi încălzesc trupul cu amintirea acelei veri
Când stăteam pe deal și era lună plină
Priveam intens la stele ce sclipeau doar pentru noi
Dar nu pot…
Ce îmi doresc cel mai mult acum
E să vărs o lacrimă,
Să-i simt gustul sărat-amar
Cum îmi trezește domol simțurile
Aș vrea un ultim vers să-ți cânt din melodia mea preferată
Dar tot ce-a rămas e nimic și nu pot…