Vreau o stea să-i fiu lumină și apoi să mă cobor
Șerpuind ca un izvor, tremurând de frica mării
Muritoare,-a lumânării, lângă nerăbdarea-mi albă
Și s-o colorez prin iarbă cu un foc sfințit de ceară.

Dacă-așteaptă să mă sting prea adânc, fără cenușă,
Într-o moarte jucăușă fără să mă scrie-n grabă,
Va rămâne-o noapte albă pe o coală de hârtie,
Nici o rană n-o să știe să-i aprindă-o lumânare.

Picăturile de ploaie cad de parcă-s munți de apă,
Toate în aceiași groapă undeva săpată-n minte
Și o umplu de cuvinte ce au fost rostite-odată,
Fără mamă, fără tată, de o milă prinsă-n ramă.

Câte nopți se nasc în umbra gândurilor fără sens?
Intră-ntregul lor imens într-o pată de cerneală,
O născută din greșeală, sau sunt insule pe-o mare
Pentru îngerul de sare ce mă bântuie-n infern?

Îi iau ochii împrumut doar pentru o altă noapte
Și buzele dulcei șoapte să încerc să mă descriu,
Când l-adorm până tarziu numai să îl pot hrăni,
Îmbrăcându-l în hârtii înmuiate-n vers de mână.

Câteodată mai adorm și visez că am rămas
Fiul singurului ceas prins în ace de perfuzii
Să mă facă să întârzii lângă tine să-ți doinesc,
De ajuns, să-ți mântuiesc altă patimă desculță.