nu mai am mâini de ceva vreme
nici picioare
sau coaste sau viitor
ci numai imaginea lor
mă încredințează că respir
cu aceeași forță
cu care miliarde de oameni se luptă să trăiască
și dacă nimic n-ar fi fost
nu mai aprindeam în miezul nopții
o țigară sub streașină
așteptând ca din norii negrii
răstigniți în coastele caselor
să ningă
vântul lovește în garduri, porți
copaci, mașini, reviste, faruri
colcăie pustiul de singurătate
și cu atătea nopți nedormite-n spate
mă amăgesc trăind lângă oamenii
pe care îi iubesc
ascult cum deasupra sufletele iubirilor mele
bombardează acoperișul
nu melancolic, precum amintirile,
ci violent
ca o ploaie de vară în mijlocul iernii.