Îmi părea că erai foarte roz și-un bujor
cu femeia ta după tine
și că fluierai, într-un univers roz, oaia roz, cineva desenase oi, și nu elefanți
și
universul de trandafiri
era pe atunci
un amestec de zăpadă
și cu sângele de la picior


Cândva, nu au mai fost
de cules
florile înflorite de miere
și
nici
furnicile, sărmanele, să le culegi pe acelea cu degetele
un pic mai aproape de casa unde ni se vindecau rănile
cred, începuseră să umble pe picioarele noastre desculțe
ca să simtă
de sus
cu trupșoarele
mușuroiul înalt
și
încă
de-alungat oasptele, cu mâna, pe flori
un pic mai aproape de casa cea mare
ele, atâtor tristeți, vecine de holdă și de grâu
pe palmă și pe picioarele noastre le purtasem până la ierburile înalte
văzuseră mușuroaiele?
aflaseră casa?
or?
să mai purtăm din oameni pe mâini?
și dintr-odată erai într-un oraș de foarte departe pe care nu-l mai găseam nici să îmi doresc foarte tare
nu știam cum te numeai
ce fântânar... și ce ie... nu le-am văzut niciodată
ce mândrie mi se arătase, la sud lângă inimă, ca o stea
te-ai îndepărtat cu femeia ta după tine
și nici măcar n-am știut
așa cum copiii nu simt că nașterile stelelor
se petrec
într-o noapte plină de ciocolată amăruie
unde se pun scântei.
adevăr mare
în noaptea mare se pun scântei.
trebuie să îți repet.
omule.
și
pur și simplu
să te duci și să mai lași fânețurile să se mai zvinte.