mă scol dimineața târziu
intru în gura metroului
tremurând pentru noua zi
din viata mea
șeful mă înjură din toți rărunchii
și continuă așa să mă înjure
printre dinți

la cinci fix
îmi strâng gândurile grămadă
și mă pierd pe o stradă pietruită din Bucureștiul vechi

aici
visele mele se duc la stele și se întorc sfâșiate
printre proxeneți,
borfași și zei

destinul rătăcește aiurea
dar e atata tristețe
în rătăcirea asta
încât alerg până în dreptul casei mele

în sfârșit
ea deschide ușa
dar nu-mi zâmbește deloc
când imi deschide

acasă nimic nu e profund
doar un sentiment
de pierdere,
un imens întuneric care explodează din când în când
și murdărește totul

a doua zi dimineata,
fumez o țigară
încui ușa pe dinafară
și intru profund
în inima Bucureștiului.