Uneori aș vrea să duc o viață de nomad,
La poalele muntelui cel mare
Să-i fiu doar eu prietenul cel pribeag
Suflat de vântul burzulit și mângâiat de soare,

Să stau pe-al lumii acoperiș doar pentru o zi
E mult prea mult a cere,
Cu ochi de șoim deasupra a privi
E tot ce vreau în aceste timpuri efemere,

Să pot s-ating o liniște deplină
Să scap de duhul prihănit,
Ce mai flămând ca o sălbatică felină,
Zile lungi din mine, bine s-a mai hrănit,

Uneori aș vrea să fiu chiar muntele în sine
Să stau măreț și neclintit,
Să râd de voi, de toți chiar și de mine
Cum nu știm ce-i în viața simplă de iubit.