e ultima din leat rămasă
pe uliță nici nu mai are cu cine să vorbească
unde să mai găsească alta de-o seamă
s-a retras lângă soba ei cu plită
și șade acolo tăcută zgribulită
mișcând mărunt din buze de vorbă cu omul ei
plecat înainte de vreme pe-o iarnă grea
curând s-or face douășopt de ani
mai bine pe-acolo că n-are dușmani
cât m-am mai luptat cu a liei
mâncao-ar viermii ce credea ea
că o să mi-l ia ehee ce mai om am avut
mi-a făcut șase copii și pe la altele vreo doi
vremuri maică nu ca acu’
nu i-ar mai primi pământu' pe ăia cu colectivu’ lor
că ne-a luat tot de ne-a lăsat săraci lipiți
e pă gata a ajuns aici în capu’ pieptului
o părere un fum vezi-o cum iese pă coș afară
să te duci fă mâine la prăvălie să schimbi
că vine popa cu pomelnicu'
ce dacă câteodată mă mai păruia
așa era bărbatu’ bărbat în casă
stâlp nu altceva apoi un ciot și bățul ăsta
să nu-l pui pă foc c-o mai trebui vreodată
și spune-i mă-ti să aibă grijă cu batistele alea
să ajungă și să lege la colțuri ban dă cinci
măcar ăia de i-am moșit de-or veni
îi era frig dar dădea din palmă ca din evantai
de parcă nu îi mai ajungea aerul
să iei fota aia din ladă când oi ieși la horă
îți dai părul pe-o parte și să râzi
ca să moară al garoaicii de te-o vedea
și uite așa ca niște șirte mărgărite
gândurile ei se povesteau neauzite
apoi se refugiau în fiecare colțișor al odăii
ca niște țurțuri în temelia crăpată
deschide maică ușa aia și las-o să intre
n-o vezi cum se tot uită pe fereastră
ptiuu ce crede că mi-e frică de ea
ehee câte-am mai tras și-am trăit la viața mea
da’ mai bine lumea asta e tot mai streină și mai rea