În Infern scânteie lacul titanidei Mnemosyne,
Al Memoriei, cu ape ce de amintire-s pline,
Căci pe unda-i fermecată se-oglindesc la nesfârșit
Ochii toți, ce vreodată înăuntru-i s-au privit,
Ochi de om și ochi de fiară, ochi ce-au fost și nu mai sunt
Zac pe pânza lui domoală și privesc ca din mormânt,
Adunați în constelații și în roiuri, cum pe cer
Niște stele nemișcate, amorțite în eter,
Veșnici reci, deschiși să vadă, precum sufletul în vis,
Par – zăriți din depărtare – niște nuferi din abis,
Niște flori născute-n beznă, ce se-nalță ca pe funii
Pe tulpinele-amintirii, din cotloanele genunii.

Ci privind la ele, Dante negrăit se înfioară,
Vede-nmugurită-n valuri o privire de fecioară,
Ce se-aprinde ca luceferi printre alte mii priviri,
E privirea Beatricei, taina veșnicei iubiri,
E privirea care-l cheamă mai aproape, mai aproape,
Spre întunecimea vastă a nemuritoarei ape.
El coboară către dânsa, prin colimason de stâncă,
Povârnișul îl străbate spre prăpastia adâncă,
Pasul și-l grăbește strașnic, dar o voce îl previne:
„Teme-te!” i-a spus Virgiliu. „E dæmona Mnemosyne!
Sufletul vrea să ți-l piardă cu perfidele-i ispite,
Mințile să-ți rătăcească cu imagini plăsmuite,
Căci te vrea în a ei mreje de iluzie și vis,
Ochii preafrumoasei tale ce te-așteaptă-n Paradis
Ți-i arată să te-abată de pe calea-ți și pe veci
În adâncul ei noptatic cugetul să ți-l îneci.
Nu urma chemarea-i vană, n-asculta a ei cuvinte,
Unda ei e nălucire ce te-nlănțuie și minte,
Căci nimic din lumea asta nu o bucură mai tare,
Decât inimi să-nrobească cu sclipiri înșelătoare!”

Dante se dezmeticește și privește-atunci în jur:
Mii de suflete damnate lacu-ntreg îl înconjur,
Sorb din pumni apa lor dragă, se hrănesc cu amintire,
Caută priviri dorite peste valuri, în neștire,
Cheamă nume din adâncuri și se chinuie nespus
Să-ntregească în simțire toate câte-au fost și nu-s.
Ei abia se văd ca umbre lângă marea ce-i adapă,
Luminați ușor de ochii care strălucesc din apă,
Ca și fluturii de noapte ce se-ngrămădesc pe rând
Pe un geam ce licărește; ca nebunii pe un gând.
„Să plecăm,“ șoptit-a dânsul, străbătut de-un frig de moarte.
„Vino,“ i-a răspuns Virgiliu și-l conduse mai departe...