Îmi pare că, sub pom,
nu sub măr,
îl găsisem pe Dumnezeu, era plâns, hainele curgeau de pe El,
avea muguri străini, pe la sprâncene, era mugure de salcă și trist,
în blândețea Lui, molcom, cu sandalele rupte, încercând să nu spuie,
așa s-a îndepărtat.
Ce faci cu primăverile, Doamne, Domnul meu? l-am întrebat
unde pleci, Doamne? primăvara, horesc pentru Tine toate petalele
de ce îți iei, de la mine, ștergarele, și Te duci, cu ele, departe?
Îmi pare că, în clopotniță, se auzeau clopotele care erau mânate de soare și vânt,
eu nu vând;
se auzeau miei behăind, mugeau, parcă, animalele,
în loc de clopotele
care nu se
tânguiseră
încă
pentru El.
Era devreme, și am știut, atunci, că se apropia Paștele.
Unde te duci, Domnul meu, pe ce Cruce? Lasă
Crucile Tale în pace, și mănâncă de la mine din ștergar, și bea apă,
căci ți-am pus, în el, câteva poame...
Nu știu de ce a tăcut, și nu aveam să Îl mai văd vreodată.

Pe coliba de paie,
se așezaseră berzele, era primăvară, și Îl găsisem, desculț, lângă o biserică,
una străinică,
încă necreștină,
lângă pom.
Și tot ceea ce mă întrebam, atunci, era
dacă El a avut vreodată nevoie de sufletul meu
și de pâinea mea arsă, pe care I-aș fi întins-o, pentru că Mielul era Vinul.
Știam că se apropiau, pe la El, Paștele.
Unde ești, Doamne, și de ce nu mai
treci spre Samar?
Samaritenii, toți, suntem barbari, dar femeile au ștergarele foarte curate...
În ștergarul meu, nu știam,
dar se adunseră lacrimile mele, frumoase, ca niște boabe mari de diamante,
sau poate era, doar, roua de pe merele-acelea uscate...

(cred)
(uscate)
un pic.