Liniște; ca și cum niște orbi au căzut lângă zidu-ntomnat,
Ascultând cu tâmple fărâmicioase bătaia de aripi a corbilor;
Liniște aurie de toamnă, chipul tatălui în soarele pâlpâitor
Seara bătrânul sat se surpă în pacea stejarilor bruni,
Roșul ciocănit al fierarilor o inimă zvâcnind.
Liniște; slujnica își ascunde în palme domoale frunte de hiacint
Sub fluturătoarele flori-ale-soarelui. De tăcerea și spaima
Ochilor care se sfarmă e plină odaia-n amurg, șovăielnicii pași
Ai bătrânilor, refugiul gurii de purpură care se stinge alene în negură.

Seară tăcută în vin. Din bârnele tavanului scund
Căzu un fluture de noapte, nimfă ascunsă în somn albăstriu.
Un miel servitorul înjunghie-n curte, mirosul dulce de sânge
Ne-ntunecă frunțile, sumbra răcoare-a fântânii.

Mâhnește melancolia steluțelor muribunde, voci aurii în vânt.
Când noaptea se lasă mă privești tu cu ochi muceziți,
În liniște-albastră obrajii ți se prefăcură în pulbere.

Atât de încet se stinge un foc de bălării, amuțește cătunul negru în vale
Ca și cum crucea ar coborî albastra colină-a Calvarului,
Ca și cum tăcutul pământ și-ar azvârlii afară morții.



Traducere Mihail Nemeș