prin caii mei fugea o iarnă
și-n coama lor zăceau iluzii
pe margini fine de lucarnă
doar fluturii-și dregeau contuzii

ei alergaseră prin luncă
nebuni cu aripi iscălite
ce-n zboruri moartea și-o aruncă
fugind de-arhaice ispite

prin caii mei absențe stinse
galopuri șuierând furtună
cu aripi de-asfințit întinse
ce ziua vrea să ne răpună

suntem, poete, umbre albe
de nori plutind în cavalcadă
murim ca fluturii pe nalbe
și nimeni nu vrea să ne vadă

rămânem iarnă și confuzii
în lumea plină cu iluzii