Am învăţat să înot prin viață și totuși,
adesea mă înec în valurile dorului
ce nasc din vântul uitării, din depărtări,
dintre cripte de mult ruginite.

Vântul acesta,
din când în când își drege glasul
și șuieră în tivgă chemarea,
o țipă!

În piept îmi crește un înger
și inima-mi plesnește de lumina lui,
eu duh mă fac îndată și mă evapor
într-o oază doar de mine știută.

Acolo, seara, cântă vesel pitpalacul sus pe deal
și greierul, cu un ecou de pace, îl îngână;
acolo, în vale, cântă broasca la lumina lunii
și stau și-ascult, măi frați ai mei,
ascult cu inima - e simfonia lumii!

Mă pun la pas... mersul îmi devine cald,
parc-aș umbla desculț prin vară
și tălpile îmi sunt încălzite de sfântul pământ.
Un miros de pâine caldă răscolit de același vânt,
mă oprește la o poartă care duce spre trecut.

Mă privesc călărind liberatatea deplină...
ce simplă viață aveam atunci și plină,
fiind copil la țară!
Duhul meu se oprește-n șezut
la umbra copilăriei - am găsit locul!

O scenă biblică-mi inundă simțurile-ndată:
bunicul meu e-n bătătură și îl privesc în ochi,
el nu mă vede, dar cumva mă simte
și râde către soare,
își face sfânta cruce, ia sapa-n mână
și pleacă împăcat către răzoare.

Și iată eu îmi știu trecutul prin ochii lui,
iar el iși simte viitorul, prin ochii mei
și între noi oglinda-n care se sticlește umbra timpului
se sparge!

Blânda adiere a serii mângâie matern ținutul
și îl scaldă în miresme de recolte aurii…
un cocoș îi dă onorul și mă face să tresar
- se pare că am ațipit în oaza mea -
iată-mă din nou la mal, dar mă îneacă dorul!