sunt prea vie mamă
moartea aceasta pe care mi-o torni în pahare
nu mi-a fiert destul în artere
această mână de lut inconștientă se spăla de păsări
în fiecare amurg
ca să poată simți încolțirea pădurii carnea se-mpăna cu lumi fără dimensiuni palpabile
veghea ta mamă se-ntindea asupra nimicului
nu puteam locui în respirația asta

pâinea să-ți fie unsă cu dimineți văzătoare
ți-am lăsat bilețele în toate pliurile nopții tu ai râs de cuiburile în care ascundeam cioburi de zbor
pentru un mai târziu încă verde

prea des înnodam între noi doar brațe risipite prin lucruri fără valoare

ambulanțele copilăriei circulau între noi cu ușile smulse
guri strâmbe deformau trotuare frângeau zorii ca pe trupul domnului
guri flămânde blasfemiau deasupra alfabetelor solare nu aveau dinți să mestece lumina
nu puteam înota în ochii tăi orbi mamă și abandonul
durea prea tare

pe cuvinte mumificate pășeam înotam încrâncenată traversam cascadele cenușii

amprentele nu suprapuneau aceleași culori pe tastatura timpului
rănile ni le vindecam singure ascunse în tranșee opuse
de prea multe vieți ne fermentau în burice războaie
aveam nevoie stringentă de un munte care să se-arunce în mare
și-o credință destul de albă

lăsam mereu în urmă trenuri încărcate cu doruri străine gări sufocate de așteptări

pentru o patrie în care miracolul să nu înseteze în fântâni și cântecul să-i fie brățară privirii
pot accepta câteva morții suculente un drum fără borne mai aproape
de-o vatră care să îmblânzească focuri

nu pot vorbi cu vocea ta mamă și cuvintele-s prea scurte pot doar accepta paharul acesta
deși sunt încă mult prea vie

încep să te nasc