nu ești decât o bocceluță plină de resturi de vise
ai aflat cu două secunde înainte de-a fi viu
nu e nimic dramatic în asta
te-a prins în plasă insomnia cuiva care a mestecat îndeajuns de multe furtuni
pentru a-și legitima respirația
șoptești afirmi urli pe toate portativele vântului
sunt
neîndoios sunt
sunt pentru că recunosc pietrele și izvoarele care urcă în ele
până la inima focului
oamenii care-și fac culcuș în coama valului
și pun clipei brățări de asfințituri
măștile pe care le-am purtat cu mândrie acum compost
unei stele prea slabe
toate s-au înfruptat din mine cândva apoi m-au uitat

cineva așteaptă să te locuiască fraudulos
exact când credeai că țărmul în care ți-ai înfipt glezna
n-o să deplaseze orizontul spre stânga
că sângele pădurii și-al animalelor îți va lăsa pete pe suflet pe care nici o maree
n-o să le poată dilua

câteva mișcări tectonice în vraja nopții cunoașterea amăgitoare a cărnii
schema unei nebunii obișnuite a ochilor îți cojește iluzia de putere
în timp ce-ți vei da binețe-n pupila străinului
și vei continua să bei din arterele lui mereu însetat de a fi
la umbra exilului

niciodată aici nimic nu va fi deajuns nici o garanție că lumina
(acest portal ce-și mută coordonatele aleatoriu)
nu se va sinucide dramatic în tine

în laguna unui vis putrezit de-așteptare un înger se spală de-ndoială
și te îmbracă