la munte ceața îngroapă sub pădure

resturi de cuvinte din șantierul ocupat

cu grămezi de pietre să stăvilească

maluri de cremene,

zbaterea timpului înghite chipuri

umane sacrificate de ideologia glonțului orb

smuls florilor

purtate de fete al căror gând curtează visul cu iubitul

devenit soldat fără chipiu, el la randui înghite tămâie,

se jură că iubește amintirea cadânei ce-i cade din brațe

pe covorul umed al ierbii înjunghiate.