soare învelit în sârmă ghimpată razele sale murdare curg peste oraș. zona zero. un loc de unde pleci si te întorci mereu pe benzile cu limitatoare de viteză precum și noi ne oprim să ne facem cruce în fața bisericilor / bisericile rămân noi mergem mai departe către o destinație necunoscută umbra zilei de ieri ne apasă ca un șervețel umed peste o rană nimic nu s-a disipat din ce am trăit s-au acumulat tristeți atât cât poate duce inima noastră

sub cer e o gaură adâncă
sub nori sunt lăuzele care au dat naștere la pui vii
sub întreg soarele e carantină

zilnic ne mișcăm mai accelerat în speranța că azi vom fi mai fericiți, zilnic trecem pe aceleași drumuri înzăpezite

ne dor brațele
ne dor genunchii
ne doare lumina ruginită a soarelui
care sapă în carnea noastră tunele

zona zero. am ajuns acasă ca într-un templu unde nu ne temem de nimic.
deschidem ferestrele și aerul rece ne trece dintr-un plămân în altul ca un tren încărcat cu ninsoare

am uitat să iubim dar ce bine e să stăm pe covor să ne luăm copiii în brațe
așa ne amintim că pot fi dureri foarte mari că poate fi moartea cea care să ne scoată din case și să ne ducă în cimitirele ei elegante

acolo am îngropat ultimul fetus - frica - și de atunci soarele și-a ros sârma ghimpată ca un șobolan acum totul e curat și purificat sterilizarea care se produce brusc atunci când nu-ți mai e teamă și
nu mai știi cum te numești.