Nu duc în cârcă nemurirea
cu gândul ei sedus de nebunii,
adulmec timpul în găsirea
momentelor scăldate-n bucurii.
Sunt mici crâmpeie, cât clipa,
să le sporesc folosesc trucul
și bat din aripi ca albina
când vrea să știe ceva, stupul.
Zdrențe s-au prins în scaiul vieții,
festin sărac lipsit de fericire,
mă tot trudesc să dosesc țepii,
tot mai vânjoși la-mbătrânire.
Nu duc în cârcă bucuria,
mierea curge doar în Paradis,
îmi pun în slujbă viclenia,
să nu grăbesc căderea în abis.
Eu port cocoașa modestiei,
bagajul unui om sărac,
ce seamănă cu sfera lăcomiei
purtată-n spate d-un banal gândac.
Și eu, și tu și mii de miloane
pășim pe drumul vieții, mut
căci suntem turma mișcătoare
spre locul mai puțin plăcut.