de câte ori ne certăm mă înțeapă
în stânga
pe de o parte
cuvintele tale îmi consumă
iubirea plus bagajul făcut
pe de altă parte
cel mai greu e la mijloc
fug
deși nu mă urmărește nimic
aud coaja unui copac
trag carnea de pe oase
puiul din cuib începe să cânte
numai tu reușești să te faci nevăzută
neauzită
am impresia că sunt singur
de sus luciul mucegaiului înflorit
îmi amintește
pereții au viața lor
ca orice om care povestește frumos
pe venă la tâmple
degetele tale ating un acord de pian
celulele roșii aglomerează intrarea
dedicată iertării
poate uitarea să aleagă o țintă mai bună
când plouă suntem ușor de sedus
întunericul însoțește tăcerea noastră
intimă
schimbi apa la flori
aranjezi lucrurile
fiecare umeraș după anotimp
într-un fel trădător
azi vreau mai multe odată
ți-am promis la cincizeci de luni anul bisect
fără sărbători
cărțile scot un sunet de femei bucuroase
când le dezbrac
până la cea mai intimă figură de stil
nici mare la stat nici norocos
mai degrabă încet la mânie
și aprig
stau agățat de un fir de păianjen și tot nu zâmbesc
de parcă
din partea familiei n-ar fi nimeni
hotărât să nu se omoare