e oră de noapte, oamenii dorm,
ferestrele-s guri de-ntuneric,
luna pe boltă suie sfielnic.
e oră târzie, oamenii dorm.

o stare şuie mă ţine la sân, nu am somn,
de colo-colo, prin casă umblu bezmetic.
ferestrele-s guri de-ntuneric,
e oră de noapte, oamenii dorm.

poet, cu dispensă cum sunt, totuşi încerc
să găsesc o nouă metaforă lunii,
trăsnet, să rup gura lumii...
hai, las-o moale Ioane, îmi zic privind cerul.
bolta îmi pare foaia caietului de desen din şcoala primară,
pe care-am trasat prima oară cu compasul un cerc,
tremurat şi subţire, deasupra copacilor desenaţi
şi-a copilului cu privirile-n sus.
am spus că e luna plină şi cu acuarela am colorat-o
în alb o ţâră gulbui. fusese, cred, prea udă pensula
că luna mea s-a umflat şi culoarea s-a scurs.
am luat nota cinci.
- puteai să fii mai atent, Ionică mamă, iote ce notă...
- am fost mamă, dar vezi copacii n-au frunze şi luna a plâns.
aşa a crezut copilul de-atunci din desen.
acum o privesc şi-aş vrea s-o întreb... dar ea se ascunde
după o zdreanţă de nor. e ruşinată, îmi zic şi-o înţeleg,
a fost violată, cum să mai dea ochii cu mine?
n-a fost vina ei, ştiu, dar sincer să fiu, după aselenizare
oricât am vrut, n-am mai putut s-o văd ca fecioară, da,
era frumoasă, mă încânta dar ceva, ceva era lipsă...
îi zic lunii: nu mai fi supărată, aşa, s-o mângâi.
degeaba. e adânc deprimată, faţa-i schimbată, parcă-i
bolnavă de icter...
gura lumii e rea: - hei, na, la ea... n-are nici pe naiba,
nici măcar nu-i în eclipsă, se fandoseşte,
e doar în penumbră,
cread-o cine o vrea, pe mine nu mă prosteşte...

azi încă 10.01.2020.